Actele normative care reglementează contravenţiile prevăd anumite persoane – denumite generic agenţi constatatori – abilitate să constate şi să sancţioneze astfel de fapte ilicite. Au o astfel de calitate în domeniul analizat: inspectorii de muncă, inspectorii ISU, inspectorii de poliţie sanitară şi medicină preventivă din cadrul Ministerului Sănătăţii, organele de control ale Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţiei muncii, Inspectoratului pentru Situatii de Urgenta, Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, membrii ai Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării etc.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei este actul administrativ prin care se individualizează fapta ilicită şi contravenientul; el se poate întocmi atât în prezenţa cât şi în lipsa făptuitorului, pe baza constatărilor personale şi a probelor administrate de agentul constatator.
Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este necesar să cuprindă în mod obligatoriu elementele prevăzute în art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în caz contrar el va fi lovit de nulitate absolută. Acest proces-verbal face dovada până la proba contrară. Aşa fiind, persoana interesată poate să prezinte probe care să dovedească nelegalitatea şi/sau netemeinicia lui.
Amenda – sancţiunea contravenţională principală. Actele normative care reglementează contravenţiile în domeniul cercetat, prevăd, cu predilecţie, o singură sancţiune aplicabilă celor vinovaţi: amenda. Aceasta constă într-o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, când săvârşeşte o contravenţie cu un grad mai mare de pericol social. Tot gradul de pericol social este cel care determină cuantumul amenzii, iar la contravenţiile de care ne ocupăm, sunt prevăzute o limită minimă şi o limită maximă diferenţiate de la o contravenţie la alta.
Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea, care va individualiza sancţiunea ţinând cont de dispoziţiile art. 5 alin. 5) din O.G. nr. 2/2001 cu modificările şi completările ulterioare care statuează că „sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite” şi ale art. 21 alin. 3) din acelaşi act normativ – „sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal”.
Răspunderea contravenţională este individuală şi personală, ca si răspunderea disciplinară sau penală, de exemplu. Aceasta înseamnă că persoana vinovată răspunde în nume propriu, fiind exclusă răspunderea pentru altul. De asemenea, această răspundere nu este transmisibilă.
Potrivit art. 1 din OG nr. 2/2001, „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenţie fapt săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, hotărârea Consiliului Local a comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliul General al Municipiului Bucureşti”
Deci, contravenţia este o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, care prezintă pericol pentru societate şi constituie temeiul răspunderii contravenţionale. Spre deosebire de alte fapte, în cazul contravenţiei acest pericol este mai redus, iar urmările sunt mai restrânse.